Scriu despre loviturile de departajare, un articol pe care imi doresc sa-l scriu de ceva timp. Dospeste in draft de peste 1 an. Nu l-as fi scris nici acum daca n-as fi asistat pentru prima data LIVE la niste lovituri de departajare.

Asadar, dupa cum unii deja stiti, am fost acreditat oficial, la masa presei, la meciul de fotbal Dinamo Kiev – Aris Salonic. Imi vine sa spun ca nenorocirea altora, razboiul din Ucraina, inseamna norocul spectatorilor romani, care au si ei ocazia sa vada meciuri de fotbal in tara lor. Este cinic, cuvantul NOROC este cu siguranta nepotrivit, dar este acolo un mare sambure de adevar.

Ideea e simpla: nu fusesem pe noul Giulesti, venea echipa marelui Lucescu, era un meci important jucat la noi. Si, in plus, in perioada asta teatrele sunt cam inchise, asa ca alternative de petrecere inteligenta a timpului liber nu prea existau. Ca in vacante am tot fost. Si banii aia nu-s nelimitati. Nici macar pentru mine.

Desi nu am vazut meciul tur, nici macar un rezumat, inca de cand am primit confirmarea acreditarii mi-am setat in cap un lucru: vreau lovituri de departajare. Nu am vazut niciodata LIVE, de la fata locului, asa ceva. Era timpul.

Tuturor celor cu care m-am intalnit le-am zis acelasi lucru, fiind foarte convins ca asa se va intampla: vedem lovituri de departajare! Noroc ca regula golului in deplasare a fost scoasa (ma rog, dupa mine nu trebuia niciodata introdusa!), ca altfel nu vedeam asa ceva!

De la stanga la dreapta: amicul meu Florentin, eu (cu palarie galbena, luata intamplator, fara sa-mi dau seama ca este culoarea lui Aris), Valentin Handru (Sport7.ro) si Lucian Dinu (DinuRaduLucian.ro)

De intalnit m-am intalnit cu destui oameni la stadion, atat cu prieteni la masa presei (vedeti poza de mai sus), cat si cu alti prieteni care au stat la tribuna. Tuturor le-am spus cu convingere ca vom vedea lovituri de departajare.

Pentru ca eram setat pe aceste lovituri de departajare, pentru ca eram FERM CONVINS ca asa va fi, tot ce am vazut pana atunci mi se pareau ca facand parte din scenariu. Golul de 0-1 marcat de Aris avea rolul de a trezi echipa din Kiev. Golul egalarii marcat fix inainte de pauza parea perfect pentru a impulsiona echipa, pentru ca ea sa intre la cabine cu moralul ridicat. Golul de 2-1 a venit firesc, exact cand trebuia pentru o doza reusita de suspans. Daca venea prea tarziu, dupa minutul 90, parea cumva neverosimil. Deloc credibil.

Prelungirile au avut o desfasurare cumva ciudata: desi cu om in plus, Dinamo Kiev nu a amenintat deloc poarta grecilor. Insa Aris a avut cateva ocazii extrem de mari pe contra-atac. Ocazii care, evident, s-au razbunat.

S-a ajuns la loviturile de departajare, iar eu aveam o senzatie de seninatate: simteam ca parca meciul acum incepe. Ca pana atunci s-a jucat dupa un scenariu, abia acum urmeaza ceva #pebune.

La loviturile de departajare au invins ucrainenii, gazdele oficiale, iar lucrurile au parut sa intre cumva pe un fagas normal. Dupa ce cu o zi in urma vazusem SuperCupa Europei, terminata tot la lovituri de departajare, aceasta a doua serie vazuta in zile consecutive m-a facut sa am aceasta revelatie.

Mi-ar trebui mai multe meciuri pentru a face o statistica, o cercetare serioasa, insa in ultima vreme am observat ca loviturile de departajare fac dreptate.

Luand strict exemplul meciului vazut, Dinamo Kiev – Aris Salonic, lucrurile stau fix asa. Expresia cu ocaziile se razbuna inseamna, de fapt, sanctionarea neseriozitatii. Ocaziile mari ratate inseamna lipsa de concentrare, inseamna deseori sa-ti bati efectiv de niste ocazii. Copilarii.

Loviturile de departajare, din acest punct de vedere, sanctioneaza neseriozitatea. Echipele serioase, cu moral de competitie mare, castiga de obicei aceste „loterii”. Pregatesc dinainte aceste lovituri, stiu exact cine bate, stiu exact cine si cat trebuie sa joace.

Tot loviturile de departajare scot in evidenta portarii, ii fac eroi. Repara nedreptatile grave pe care portarii le patesc in restul meciului. Intr-un meci normal, portarul nu este decat rareori erou. La loviturile de departajare rolul sau devine brusc important, aproape la fel de important precum cel al jucatorilor ofensivi. Iar daca se ajunge la cea de-a 11-a serie, portarul ajunge si in rol de finalizator, el trebuind sa transforme o lovitura de departajare. Evident, daca are indemanarea necesara (si curajul aferent), el poate bate inaintea unor jucatori de camp. Lucru care se intampla, din pacate, mult prea rar.

Tot loviturile de departajare au sanctionat deseori primadonele, vedetele de carton, cele mult prea sigure pe ele. Atatia jucatori geniali au clacat la loviturile de departajare pentru ca au fost prea siguri pe ei. Beckham este primul care-mi vine-n minte.

Tot loviturile de departajare premiaza ECHIPELE, adica acele loturi de jucatori care in acele momente dovedesc faptul ca formeaza o echipa, care reusesc sa se incurajeze unii pe altii, care reusesc sa genereze o stare de spirit corespunzatoare. Este un duel psihic intre cele 2 echipe, duel care se castiga nu doar individual, ci si colectiv. Este o stare de spirit colectiva care se transmite pe rand executantului si portarului echipei proprii, stare de spirit care reuseste intr-un final sa castige meciul. Rareori am vazut ca la loviturile de departajare sa castige o echipa „rupta-n doua”, o echipa cu vestiarul dezbinat, o echipa unde antrenorul si jucatorii se afla la cutite. Fix aceste echipe clacheaza.

Nu stiu prea multe despre Aris Salonic, insa strict pe baza a ce am vazut pot afirma un lucru: singurii de care-mi pare rau au fost suporterii. Ei au fost singurii care meritau sa treaca mai departe. Care merita respectul tuturor, atat pentru numarul mare, cat si pentru modul in care au cantat, modul in care si-au sustinut echipa. Imi pot imagina ce atmosfera este la meciurile de acasa ale lui Aris.

Daca vreti sa ganditi romaneste, cu suflet de roman, ar trebui sa fiti constienti ca loviturile de departajare ne-au privat de o semifinala de mondial in 1994 (dupa ce ne privasera, cu 4 ani in urma, de un sfert de finala la mondialul italian), insa tot ele ne-au adus singura Cupa a Campionilor Europeni din vitrina echipelor romanesti. Si tot ele ne-au adus victorii de rasunet, cu Valencia, cu Ajax, chiar si „Miracolul de la Liberec” tot la lovituri de departajare s-a terminat.

Echipa LaStadion de aseara a fost formata din Emil Calinescu (cel cu palarie galbena) si Florentin Bratu (imbracat in visiniu, culoarea obisnuita pe stadionul Giulesti)

Evident, orice „lege” din stiintele sociale (fotbalul este tot o „stiinta sociala”, nu?) este valabila pentru majoritatea cazurilor, nu pentru toate. Putem gasi exceptii, insa din punctul meu de vedere, IN MAJORITATEA CAZURILOR loviturile de departajare fac dreptate. Exact cum a fost cazul meciului la care am asistat, Dinamo Kiev – Aris Salonic, din 17 august 2023, de pe Stadionul Giulesti.

ps: Nu intelegeti din acest articol ca meciul ar fi fost blat, aranjat. Ca totul a fost gandit dinainte sa se ajunga la loviturile de departajare, ca cineva a aranjat toate astea pentru pariuri. Nicidecum. De ce am scris totusi acest articol? De ce l-am formulat asa? Este simplu: asa l-am trait. Sunt prea cinefil, drept urmare atunci cand miros un scenariu de Hollywood traiesc evenimentul ca atare. Da, sunt evenimente pe bune din viata reala care se desfasoara ca la Hollywood. Pur si simplu … viata egaleaza filmul. Il egaleaza si-l trimite in prelungiri si ulterior la loviturile de departajare 🙂