Fotbalul sud-american este foarte dur, chiar daca unii au alte impresii. Stiu ca unii viseaza festivaluri de goluri, samba ori tango pe teren, insa realitatea este cu totul alta. Campionatul Mondial de fotbal care s-a incheiat nu demult ne-a confirmat asta.

Tineti minte meciul facut de Paraguay impotriva Frantei? Multi comentatori autohtoni, fie oficiali, fie de ocazie, au criticat dur jocul sud-americanilor. Erau revoltati, unii chiar ajunsesera sa ceara excluderea Paraguay-ului de la viitoarele cupe mondiale. Un joc mizerabil, ala nu e fotbal, asa ziceau ei.

Sa ne intelegem: si mie mi-a displacut jocul celor din Paraguay. Nu cred ca ar trebui sa placa nimanui acel joc. Doar ca, vedeti voi, realitatea e mai nuantata de atat.

In primul rand, daca aveti posibilitatea, va invit sa vedeti rezumatul meciului si mai ales reactia jucatorilor francezi. Ei zambeau, desi erau provocati. Radeau cu gura pana la urechi. Un ras superior, ingamfat, dar un ras care mie mi-a zis ceva: ca ei se asteptau la asta. Paraguay-ul nu a devenit peste noapte o echipa de rupatori. Ei asa erau. De altfel, cam toate echipele sud-americane sunt asa, lucru pe care unii nu vor sa-l accepte.

Argentina are jucatori tehnici, a avut si mai multi in trecut, insa in afara lor are niste rupatori profesionisti de oase. Ca sa va dau un singur exemplu, Argentinei ii lipseste Di Maria nu pentru ca Di Maria era un jucator atat de genial, ci pentru ca pur si simplu n-a venit in locul lui cineva la fel de tehnic. Uitati-va la Julio Alvarez: e si tehnic, are si sut, dar e intai si intai un luptator.

Apropo, cea mai urata echipa din Spania e antrenata nu de un italian, neamt ori danez, ci de un argentinian. Cholo Simeone a fost pe teren un rupator de oase la fel de odios precum Paredes de acum. As putea sa il includ aici pe Casemiro (brazilian), la fel cum Vidal (chilian) era si el prietenul doctorilor ortopezi.

Gasim jucatori tehnici in America de Sud, evident ca gasim, insa fotbalul care se joaca acolo nu este nicidecum unul ofensiv, apreciat de spectatorii neutri. Este unul dur, cu putine goluri.

Pariorii stiu ca in Argentina si Brazilia, ca de altfel si-n cupele continentale (Copa Sudamericana, respectiv Copa Libertadores) se marcheaza putine goluri. Mult mai putine decat in Uefa Champions League.

Poate va intrebati de ce Brazilia are atat de putine trofee continentale (Copa America). Eh, iata de ce: pentru ca „glezna fina” a lui Neymar (cat o mai fi ramas din ea) este contrata dur. Acolo castiga echipa care reuseste sa imbine foarte bine duritatea cu tehnica. De obicei, castiga nationala care e mai echipa.

Ce vreau sa spun cu acest articol este ca noi avem o imagine deformata asupra fotbalului sud-american. El n-a devenit brusc mai dur si mai urat, ci asa este de mult timp. Brazilia nu are nicio legatura cu nationala lui Pele ori macar cu cea a lui Ronaldo si Ronaldinho. Iar Messi, dragutul de el, oricat de argentinian ar fi, este un produs al scolii de fotbal catalane, La Masia. Daca ar fi fost format in Argentina si ar fi jucat macar pana la 21 de ani acolo, ar fi fost alt jucator. Poate nici n-ar mai fi fost jucator, caci accidentarile sunt destul de dese pe acolo.

Fotbalul sud-american este foarte dur si foarte putin tactic. Din acest motiv, putini antrenori sud-americani ajung in Europa. Cei care ajung o fac pentru ca au avut o cariera de jucator in Europa. Nu isi incep cariera acolo, ci antreneaza doar in Europa (precum Pochettino; Simeone e un caz special, el a facut cariera in Europa ca jucator, si-a inceput cariera de antrenor in Argentina, insa adevarata afirmare a cunoscut-o pe banca lui Atletico).

Fotbalul sud-american este foarte dur, imaginea gleznelor fine sud-americane este una foarte romantica. Din ce in ce mai departe de adevar. Casemiro este mai reprezentativ pentru Brazilia actuala decat este Vinicius JR. Din pacate pentru toata lumea.