Îmi cer scuze fanilor Brera Calcio, prima echipă a orașului Milano, dar articolul nu este despre echipa lor, ci despre Internazionale Milano. Vouă vă urez baftă cu promovarea din liga a VII-a.

Înainte să mă aventurez în ape adânci și tulburi, trebuie să vă mărturisesc din capul locului că nu mă pricep la fotbal. Nu înțeleg prea bine jocul și nu fac diferență între un 4-2-3-1 și un 3-5-2. Când explică alde Ilie Dumitrescu pe la televizor tactici și strategii, eu am impresia că dirijează traficul cu dreapta aia a lui pe care o folosește atât de intens la vorbit.

Pentru mine fotbalul înseamnă povești despre oameni și matematică. Statistică. Dar chiar și așa, tot îmi place… În continuare voi povesti despre Inter-ul lui Mourinho, din sezonul 2009-2010. În acel sezon, Internazionale a câștigat Campionatul, Cupa și Champions League.

Jose Mourinho a pus lacăt pe fotbal

Tot ce știa lumea despre fotbal s-a schimbat în 2009-2010, când Jose Mourinho a pus lacătul pe fotbal.

A luat un baros și a dărâmat tot ce se știa despre fotbal până atunci.

A pus mâna pe cazma și a îngropat tiki taka-ul Barcelonei sub gazonul de pe Stadionul Giuseppe Meazza. Stadionul se mai cheamă și San Siro, mai joacă din când în când unii pe el joia, prin cupele europene.

A inventat fotbalul fără minge, pe care-l pot juca toți ăia de până ieri lucrau la betonieră sau prin bucătării. Oameni onești, dar care n-au neapărat treabă cu sportul rege. Până și Cristian Chivu, o mare vedetă prin spitalele din Italia, s-a putut plia pe acel joc ermetic și cotonogistic al lui Mou.

Meciurile au fost foarte grele, în ediția aceea de Champions League Inter a scos Chelsea, Barcelona și apoi a câștigat finala cu Bayern Munchen.

Inter – Barcelona și duelul Mourinho – Guardiola

O să mă concentrez mai departe strict pe duelul Mourinho – Guardiola. Îmi pare absolut captivant, este un duel al filozofiilor, despre viață și despre fotbal.

La nivel filozofic, apreciez ce face Pep, echipele lui joacă fotbal total (cei drept, joacă fotbal în plus de cele mai multe ori), dar ador pragmatismul lui Mourinho. A venit, a cucerit, a plecat! A dovedit că poate câștiga echipa mai slabă, dacă învăță să execute totul perfect.

Filozofia lui Mourinho este să se atașeze de oameni și să vorbească foarte mult cu ei. Să le dea roluri și să-i facă să aparțina proiectului, să îsi dea viața pentru planul comun. Nu există egalitate la Mou, cred că toată lumea a înțeles rapid că el îl considera pe Wesley Sneijder ca fiind artistul de la pian, iar toți ceilalți trebuia să care pianul pe scări și să-l mute de colo colo după cum dorea Sneijder.

Săracul Samuel Eto’o, din mare atacant la Barcelona a ajuns să fie mijlocaș de bandă dreaptă la Inter și monedă de schimb pentru Zlatan. Iar în fața lui, atacantul principal era anonimul Diego Milito, care nu câștigate nimic niciodată, până să joace la Inter. Cred că nici pe ulițele din Argentina nu era mare sculă de jucător…

Partea bună este că abordarea lui Mourinho îi făcea pe jucători să tragă pentru echipă și să dea totul, dar orice mică abatere de la planul tactic putea duce către eșec. Lucrurile trebuiau executate ca pe hârtie, iar succesul venea doar dacă execuția era perfectă.

Filozofia lui Pep Guardiola este complet diferită. Din cartea lui Zlatan aflăm că Pep nu prea știe să lucreze cu cei care sunt super-achieveri. Indiferent de nume, consideră că toți sunt egali și toți trebuie să se jertfeacă pentru echipă.

La fel ca și Mou, și Pep reușește să-i facă pe jucători să se dăruiască total. Tot din poveștile lui Zlatan aflăm că Guardiola nu prea discută individual cu jucătorii, se asigură că-i mulțumește pe liderii echipelor iar apoi îi pune să-și exercite autoritatea. Se teme de jucătorii rebeli, cu personalitate.

E abordarea aia de om onest, care scoate rezultate puțin mai bune decât nivelul echipelor pe care le antrenează. Abordarea aia safe, care îți câștigă salariul în mod cinstit, dar nu te face niciodată genial. Înțeleg că a câștigat UCL cu poate cea mai bună Barcelonă din istorie și cu un trio Messi-Iniesta-Xavi în formă mare, dar era uriaș dacă lua trofee internaționale și cu Bayern sau Man City.

Inter 3-1 Barca și Barca 1-0 Inter

Despre meciurile propriu-zise îi las pe specialiști să se pronunțe. Dacă sunteți fani tactică, citiți articolele astea două: Inter 3-1 Barca și Barca 1-0 Inter.

Long story short, în meciul din Italia, Barcelona a deschis scorul repede, dar Inter a câștigat cu 3-1, marcând pe contraatac de fiecare dată. În meciul retur, băiatul ăla de a fost și căpitan pe la PSG a luat cartonaș roșu, iar echipa lui Mou a trebuit să se apere mai bine decât ar fi visat vreodată portughezul. Meciul retur s-a terminat doar 1-0 pentru Barca, scor care a calificat Inter mai departe în finală.

În ambele meciuri, Interul juca cu autobuzul în poartă, toți se apărau la rupere când nu aveau mingea, iar când o aveau, îi pasau lui Eto’o, care fugea care un cal de curse și ara brazdele în urma lui.

Sunt curios cum ar fi răspuns Mou dacă Pep le-ar fi zis alor lui să nu mai atace, să joace tiki-taka-ul ăla plictisitor la 50m de poarta adversarilor. Spre norocul lui Mourinho, Barca a avut maxim 15 minute în care ar fi putut apăra scorul, în rest a fost nevoită să atace și să înscrie mereu.

Un fel de concluzie

E ironic, Zlatan nu a câștigat niciun trofeu Champions Leage în carieră deși a jucat la cele mai mari echipe din campionatele lor. Iar în sezonul în care a plecat de la Inter la Barca, Inter a câștigat UCL.

Mi-ar plăcea să aflu ce a fost în sufletul lui Pep Guardiola după cele două meciuri. Vă dați seama cum a plâns Gerard Pique? Cred că a consumat un camion de șervețele și a umplut Twitterul de lacrimi.

Articolul Prima echipă a orașului Milano și marele Jose Mourinhoa fost scris de către Răzvan, care de obicei debitează despre oameni, experiențe și călătorii pe 99xp.ro. Îi mulțumesc lui Emil pentru că m-a lăsat să joc un meci la el pe stadion. Poate la un moment, o să mă lase să joc și pe ăla bun… (el la mine tocmai a poposit cu un articol despre politică si bere)