De mult timp n-am mai sesizat o asemenea discrepanta intre echipe. Intre regiuni. O diferenta enorma, ca de la cer la pamant. Acum, pe finalul sau, s-a ajuns la un mondial european. Titlul va ramane in Europa, ultima echipa sud-americana care a castigat mondialul fiind Brazilia in 2002. Da, din 2002 titlul n-a mai fost castigat de o non-europeana. In fapt, de o sud-americana, caci pana acum, nicio echipa din America Centrala ori de Nord, din Asia sau din Africa nu a castigat mondialul.

Tendinta este clara de mai mult timp, dar la acest mondial s-a vazut mult mai clar. A fost vizibila din avion, ca sa folosesc un cliseu des intalnit in limbajul comentatorilor sportivi.

Sa ne intelegem: nu jucatorii europeni sunt mai buni. Exista o tona de jucatori non-europeni foarte buni, fabulosi, care joaca, e drept, in Europa.

Doar ca, vedeti voi, cele mai organizate echipe sunt cele europene. Sud-americanele, fie ca vorbim de Peru, eliminata inca din grupe, fie ca vorbim de Argentina ori de Columbia (eliminate in optimi), de Brazilia ori de Uruguay (eliminate-n sferturi), toate au aratat acelasi lucru: o organizare deficitara.

Peru a desenat frumos, a parut o echipa frumoasa, care merita mai mult. Argentina a fost groaznic de haotica, parand a avea pe banca nu un antrenor, ci un paznic de club de noapte. A parut mult mai haotica decat era cu Maradona pe banca, lucru de neconceput acum 8 ani. Columbia a parut a avea talent, dar cam atat. Brazilia a avut adversar greu, a parut cea mai legata, cea mai inchegata echipa, cu cel mai european stil. Cu toate astea, a parut ca nu are un plan B, se blocheaza atunci cand e condusa. Nu concepe sa fie condusa. Iar acel plan B, acea iesire din impas, ar trebui sa vina de pe banca. Ar FI trebuit sa vina.

Per total, in cazul tuturor, senzatia generala este ca puteau mai bun. C-au fost ghinioniste. Ca au ratat mult. Ca au avut mai multe ocazii decat adversarii. Ca meritau mai mult ori ca lotul lor trebuia sa joace altfel.

Alte echipe, dimpotriva, au obtinut mai mult decat le permitea lotul sa spere. Au obtinut rezultate mai bune decat ne-am fi asteptat si, in cazul unora, erau pe cale sa obtina rezultate chiar spectaculoase.

Danemarca a prins optimile, Suedia a prins sferturile, Rusia, desi proaspat eliminata in sferturi, a jucat peste asteptari. Putem discuta, de asemenea, despre Australia si mai ales Iran, care Iran a fost aproape de surpriza cu Portugalia. As mai vorbi si despre Nigeria, echipa cea mai tanara de la mondiale, care nu a fost nici ea atat de departe de calificare precum s-a anticipat inainte de mondial.

Ce au avut in comun ultimele 3 echipe non-europene? Pai un lucru simplu, elementar: ANTRENORI EUROPENI. Australia a avut pe banca un olandez, Bert van Marwijk (fost selectioner al tarii sale natale), Iran a avut pe banca un portughez, pe experimentatul Carlos Queiroz, fost selectioner al Portugaliei si antrenor principal la Real, in timp ce Nigeria a avut pe banca un tehnician neamt experimentat, Gernot Rohr (care a mai antrenat cateva echipe nationale africane, Niger, Gabon si Burkina Faso). Toate aceste echipe au aratat bine, au fost organizate, antrenorii de pe banca parand ca au scos absolut totul din loturile avute la dispozitie.

Asta inseamna, bineinteles, stil defensiv, anti-joc. Pentru unii, Rusia a fost, la acest mondial, definitia anti-fotbalului. Pe banca Rusiei a fost un antrenor rus cu ceva experienta si pe afara (a antrenat in Polonia inainte de a fi instalat pe banca tarii sale, avand ceva succes acolo).

E drept, din categoria echipelor trase in jos de banca tehnica se afla, la loc de cinste, Spania. Situatia ei a fost speciala, decizia instalarii lui Hierro fiind una luata in graba. Si Germania a parut trasa in jos de antrenor, asta nu pentru ca antrenorul ei era slab, ci pentru ca a parut in criza de idei, de inspiratie. A parut un selectioner plafonat, se simtea (si inca se simte) nevoia unei schimbari, chiar daca aparent decizia federatiei germane este una contrara. Oricum, la Germania a fost si o grava problema de lot, imputabila sau nu selectionerului.

Legat de antrenorii straini, subiect pe care-l voi aprofunda intr-un articol viitor, observ o chestiune interesanta. Fara sa fiu de acord cu ea, vad o impartire a sferelor de influenta, cum se zicea in geopolitica. Avem zona AMERICILOR, unde argentinienii si brazilienii fac legea. Luand la rand echipele, observam asa: Peru a avut pe banca un argentinian, Ricardo Gareca, tehnician care a antrenat atat in Argentina, cat si in Brazilia, Columbia si Peru; Columbia a avut pe banca tot un argentinian, pe Jose Pekerman, fost selectioner la tineretul Argentinei, fost selectioner al Argentinei (a fost pe banca acesteia in 2006, la Mondialul din Germania), care a mai antrenat si 2 echipe din Mexic; Argentina a mers pe mana paznicului de club Sampaoli, in trecut fost selectioner al nationalei statului Chile; Panama a avut pe banca un columbian, pe Hernand Dario Gomez, nascut in Medelin, antrenor aflat la a treia experienta pe banca unei selectionate la o cupa mondiala, acesta mai antrenand tara natala in 98 (cand a fost invins de Romania) si Ecuador in 2002; pe banca Braziliei a stat Tite, care a antrenat cam toate echipele importante din Brazilia, avand si scurt experiente in Orient; in sfarsit, Uruguay l-a avut pe banca pe experimentatul Oscar Tabarez, singurul selectioner sud-american cu experiente, e drept, nereusite, in Europa (avand in CV inclusiv marele Milan).

La fel se intampla si cu tehnicienii, africani sau europeni, din Africa, exista antrenori care au chiar si 6 selectionate in CV. Paradoxal, la fel se intampla si in nordul Europei, cel mai bun exemplu fiind Age Hareide, norvegianul care a stat pe banca Danemarcei la acest mondial. Antrenorii nordici pot sta pe banca oricarei nationale nordice, dar cam atat, nationalele acestea evitand, nu inteleg de ce, sa angajeze selectioneri din afara arealului geografic. Norocul lor, insa, este ca sunt in contact cu fotbalul mare, cu antrenorii importanti, cu tarile importante, invatand de la acestia.

Concluzia ar fi urmatoarea: acest campionat a devenit un mondial european pentru ca europenii sunt cei mai organizati. Sud-americanii sunt buni doar acolo, cand se dueleaza intre ei, existand un decalaj evident intre ei si europeni.

Ca sa anticipez viitorul meu articol, sa fac spoiler, uitati-va cu atentie la Belgia, SINGURA echipa ramasa in competitie ce are pe banca un strain: pe SPANIOLUL Roberto Martinez. Ca sa fiu mai explicit, are pe banca DOI straini, caci secundul sau este fostul mare fotbalist francez Thiery Henry. Daca vreti sa vedeti cum joaca o echipa cu antrenor FOARTE BUN impotriva unuia cu antrenor decent, revedeti, va rog, Belgia – Brazilia. Veti intelege la ce ma refer.

Asadar, un mondial european, unde Batranul Continent si-a aratat clasa. A aratat ca desi alte continente detin o sumedenie de talente, organizarea tactica superioara se afla aici. In Europa. Ultimul mondial cu 4 semifinaliste europene este cel de acum 12 ani, din 2006, insa atunci parca sud-americanele au fost mai in joc, diferentele nefiind atat de mari in ceea ce priveste organizarea. (Poza cover este luata de AICI)