Paradoxul Southgate se poate rezuma in felul meu: desi este SINGURUL selectioner din istoria nationalei Angliei care califica echipa la 2 finale consecutive de campionat european, este un antrenor care pare ca franeaza echipa, pare principalul obstacol al acestei echipe. Trebuie sa explic, sa fiu mai clar.

Paradoxul Southgate este ca poate fi judecat intr-o lumina ultra-pozitiva, poate fi laudat complet, fara ca cel care o face sa para absurd, sa para nebun, dar poate fi judecat si intr-o lumina complet negativa, cel care o face fiind la fel de rational.

Pe de-o parte, Southgate chiar sta bine in comparatie cu oricare alt selectioner. Ok, nu a castigat nimic, dar in afara titlului mondial din 1966, obtinut in urma unei flagrante erori de arbitraj, niciun alt selectioner nu a obtinut nimic. Calificarea in finala poate fi vazuta, din aceasta perspectiva, drept o realizare.

De asemenea, daca judeci mandatul sau prin prisma statisticii, iarasi vedem lucruri pozitive. Printre cele mai bune mandate de selectioner.

Situatia poate fi insa vazuta si-n sens invers. Omul n-a castigat nimic (grupele de calificare nu se pun, aia e normalitate), in schimb a pierdut trei finale: pe langa 2 finale de european, a pierdut si o finala MICA de mondial. Deci, cum se zicea candva demult despre Hector Cuper, „The Almost Winner”. Sau, cum ar zice Mourinho, cel mai bine clasat dintre loseri.

Paradoxul Southgate inseamna si ca echipa a parut sa aiba aproape tot timpul noroc atat in privinta adversarilor intalniti, cat si in timpul meciurilor. Vreti sa vedeti pe cine a intalnit Anglia pana-n finala? Pai Slovacia, Elvetia, Olanda. In grupa a intalnit Danemarca, Serbia si Slovenia. Ca sa vedeti diferenta fundamentala, Spania, castigatoarea Euro 2024, a intalnit in optimi Georgia, in sferturi Germania si in semifinale Franta. Pe care nu le-a invins prin noroc, cu gol in ultimul minut.

Parca suna altfel, nu?

Tot in categoria noroc intra si asa numitele schimbari inspirate. Jucatorii veniti de pe banca inscriau, uneori la prima atingere, motiv pentru care multi suporteri se intrebau des daca acele rezerve nu cumva ar fi trebuit sa joace de la inceput. Ca na, o schimbare inspirata poate insemna si o neinspiratie la alegerea primului 11.

Paradoxul Southgate inseamna include, pe langa trecutul sau, si prezentul, respectiv viitorul: tocmai si-a dat demisia de la nationala, iar reactiile sunt surprinzatoare. Putini se bucura, insa la fel de putini il regreta. Pare tipul de om bun, pe care-l respecti, caruia nu vrei sa-i reprosezi multe, dar pe care nu-l regreti. Tipul de coleg bun, muncitor, nu foarte bun pe meserie, dar foarte saritor, foarte bun coleg.

Fix asta a parut Southgate. In limbaj fotbalistic, este tipul de antrenor motivator, cel care uneste vestiarul, altfel un vestiar extrem de dificil, un frate mai mare, poate chiar un tata, pentru fotbalisti, insa un antrenor fara prea multe idei tactice. Un antrenor limitat din acest punct de vedere. Un astfel de antrenor poate fi util ca selectioner, dar care nu s-ar descurca pe banca unei echipe de club.

Si ajungem la viitorul sau. Exact din motivele de mai sus, nu vad nicio echipa de Premier League dornica sa-l angajeze. Pe de-o parte, cele mai slab cotate nu-si vor permite salariul sau, el a avut 5 milioane de euro ca selectioner, iar echipele care si-l permit nu vor risca cu el.

Legat de Premier League, stiati ca niciodata Premier League nu a fost castigata de un antrenor ENGLEZ? Vorbim de Premier League din 1992. Au castigat scotieni (cu Sir Alex Ferguson in frunte, dar nu e doar el), dar englezi nu.

Deci echipele din prima liga engleza stiu ca solutia corecta, logica, este sa instaleze un strain. Care strain poate cunoaste foarte bine fotbalul britanic, poate fi un fost jucator al clubului.

Iar echipele BUNE din alte parti nu prea instaleaza oricum antrenori englezi. Ultimul mare antrenor englez a fost Sir Bobby Robson. De atunci pauza.

Da, il vad pe Southgate pe banca unei alte nationale. Poate are noroc de o Belgia, ca echipa de calibru asemanator, dar daca nu isi poate incerca norocul pe la SUA sau Canada, prin Africa ori prin Asia. Nu m-ar mira nici vreo nationala europeana de rang secund, tip Serbia, Turcia, poate chiar Elvetia ori Polonia.

Insa aceasta saracie de antrenori englezi de valoare functioneaza in favoarea lui Southgate. Daca FA (federatia engleza) decide sa mearga de acum inainte DOAR pe mana selectionerilor straini, Southgate ar putea intra in istorie ca ultimul MARE selectioner autohton. Ceea ce, din orice unghi am privi, ar fi o realizare.

Personal, consider ca Gareth Southgate a fost o frana in jocul Angliei. Consider ca un alt selectioner putea scoate mai mult din acest lot. Insa sunt constient ca exista posibilitatea ca un alt selectioner sa nu poate gestiona corespunzator un astfel de vestiar. La fel cum sunt constient ca un bun tactician la echipa de club nu isi poate pune in aplicare ideile foarte usor la echipa nationala. Este posibil ca acea saracie tactica, vizibila cu ochiul liber in cazul nationalei Angliei, sa aiba alte cauze. Poate jucatorii nu vor ori nu pot sa joace altceva. Stiu, veti zice ca fac deja asta la echipa de club. Dar fix asta este problema: acolo sunt platiti regeste, acolo-si dau sufletul. Asa ca la echipa nationala vin doar ca sa bifeze ca au fost la un turneu final. Nu-si bat capul sa invete alt modul tactic, nu-si dau viata pe teren. Lucru de care nu se face vinovat 100% selectionerul. Deci aceasta frana din jocul Angliei s-ar putea dovedi a fi principalul lor atu. S-ar putea dovedi ca un antrenor tip Southgate merge pe banca Angliei. Sau, cine stie, poate Anglia chiar va castiga ceva pe viitor, caz in care Southgate va deveni un loser de care trebuiau sa scape mai demult.

Paradoxul Southgate este unul dintre putinele lucruri interesante care raman in urma acestui EURO 2024. In rest, desi avem o campioana meritorie si o participare romaneasca hai sa-i spunem de luat aminte (desi despre ea voi vorbi separat), nu avem nimic memorabil. Nimic de tinut minte peste ani de zile. Nici macar o dezamagire crunta dintre echipele mari. Chiar si dezamagirile pot fi memorabile. Ceea ce, repet, n-a fost cazul acum.

ps: Despre Paradoxul Southgate a scris si Andrei Niculescu, chiar daca el a formulat altfel problema.